STUDIU. „Paradoxul obezității” nu există. Raportul talie-înălțime, indicator mai bun al prognosticului pacienților cu insuficiență cardiacă decât IMC
„Paradoxul obezității” se referă la descoperiri contra-intuitive care sugerează că, deși oamenii prezintă un risc mai mare de a dezvolta probleme cardiace dacă sunt supraponderali sau obezi, odată ce o persoană a dezvoltat o afecțiune cardiacă (precum insuficiența cardiacă – IC), cei cu IMC (indice de masă corporală) mare au o probabilitate mai redusă de deces decât cei cu greutate normală. Au fost sugerate diverse explicații, inclusiv faptul că, odată ce o persoană a dezvoltat probleme cardiovasculare, cantitatea suplimentară de grăsime protejează împotriva altor probleme de sănătate. În plus, persoanele care dezvoltă o boală gravă și cronică pierd adesea mai repede în greutate.
O nouă cercetare, publicată în European Heart Journal arată că nu există un „paradox al obezității” prin care pacienții cu insuficiență cardiacă supraponderali sau obezi au o probabilitate mai mică de spitalizare sau deces decât persoanele cu greutate normală. Mai exact, studiul arată că dacă medicii măsoară raportul dintre talie și înălțimea pacienților, în loc să se uite la indicele de masă corporală, presupusul avantaj de supraviețuire pentru persoanele cu un IMC de 25 kg/m2 și peste dispare. Un nivel ridicat de adipozitate, măsurat atât prin IMC crescut, cât și prin raportul dintre talie și înălțime, a fost asociat cu un risc mai mare de spitalizare din cauza IC, în special în acest studiu care a inclus pacienți cu insuficiență cardiacă cu fracție de ejecție redusă (HFrEF).
Rezultatele provin dintr-o analiză suplimentară a studiului PARADIGM-HF (randomizat, dublu-orb, controlat cu placebo), care a evaluat eficacitatea sacubitril/valsartan, un inhibitor al receptorului de angiotensină și al neprilizinei (ARNi) în comparație cu enalapril la peste 8 mii de pacienți cu IC cronică cu fracție de ejecție redusă, în 47 de țări.
Studiul este primul care analizează diferite moduri de măsurare a proporțiilor corporale și compară IMC cu diferite măsurători antropometrice, precum raportul talie-înălțime, circumferința taliei și raportul talie-șold, ajustând rezultatele terapeutice pentru a ține cont și de alți factori, cum ar fi nivelurile de peptide natriuretice – hormoni care sunt secretați în sânge atunci când inima este sub presiune, ca în cazul insuficienței cardiace.
„Peptidele natriuretice sunt cea mai importantă variabilă de prognostic la pacienții cu insuficiență cardiacă. În mod normal, nivelurile de peptide natriuretice cresc la persoanele cu insuficiență cardiacă, dar pacienții cu obezitate au niveluri mai scăzute decât cei cu greutate normală”, a explicat Prof. John McMurray, Profesor de Cardiologie Medicală la Universitatea din Glasgow, care a condus analiza, în comunicatul emis de Societatea Europeană de Cardiologie.
Conform unui editorial publicat de autori, „au trecut mai bine de două decenii de când paradoxul obezității a fost raportat pentru prima dată la pacienții aflați în hemodializă de întreținere. Mai mulți autori au confirmat existența acestuia în studii clinice la scară largă în IC, sugerând că pacienții cu IC cu IMC mai mare au un prognostic mai bun decât cei cu valori mai mici. Astfel de paradoxuri, incluzând, dar fără a se limita la paradoxul obezității sau paradoxul colesterolului, sunt extrem de intrigante din cauza caracterului neașteptat al acestora, dar inevitabil aceste teorii cuprind și multe provocări. În ceea ce privește paradoxul obezității în IC, au fost sugerați o varietate de factori de confuzie, inclusiv apariția mai devreme a IC la pacienții obezi datorită simptomelor mai severe, tolerabilitate mai bună a medicamentelor cardioprotectoare din cauza hipertensiunii sau volumului mai mare de distribuție, răspunsul atenuat al sistemului renină-angiotensină-aldosteron (RAAS), mai puțină sarcopenie – pierderea masei musculare ca urmare a procesului natural de îmbătrânire; și cașexie – scăderea ponderală marcata cu indice de masă corporală <18,5, precum și implicații pentru fitness cardiorespirator.”
Deși vin să demonteze un mit care a circulat în rândul profesioniștilor din domeniul cardiologiei de peste două decenii, rezultatele nu sunt tocmai surprinzătoare având în vedere limitările evidente ale măsurării IMC – un indice care nu ține cont de compoziția corporală și raportul mușchi, grăsime și oase. De asemenea, nu reflectă distribuția grăsimii în organism, cum ar fi grăsimea viscerală, subcutanată sau ectopică.
În Marea Britanie, Institutul Național pentru Excelență în Sănătate și Îngrijire, NICE, recomandă ca pentru populația generală să se utilizeze raportul talie-înălțime în loc de IMC. Este nevoie de studii suplimentare pentru a face recomandări clare privind scăderea în greutate pentru îmbunătățirea rezultatelor în IC, însă ideea de bază rămâne – țesutul adipos în exces nu are efect protector pentru acești pacienți.
Mai mult, subdiagnosticarea insuficienței cardiace la persoanele care trăiesc cu obezitate este o problemă majoră în asistența medicală primară. Simptomele de dispnee ale pacienților sunt adesea respinse ca fiind datorate exclusiv obezității. Este nevoie de o înțelegere mai clară și asupra simptomelor clinice, pe lângă demersurile de a înțelege cauzele biologice și moleculare.
Citește și:
- Telemonitorizarea pacienților cu insuficiență cardiacă, rambursată în Germania. Care sunt provocările implementării în viața reală?
- Redefinirea insuficienței cardiace: cunoașterea genotipului persoanelor care suferă de cardiomiopatii contribuie semnificativ la personalizarea managementului clinic
- STUDIU. Pierderea cromozomului Y de la nivelul leucocitelor ar putea fi un marker al riscului de insuficiență cardiacă la bărbați